Zone fierbinti ale lumii

Punctele de conflict, cauze, masuri, mize

Al doilea război din Golf

Posted by admin pe 2011/03/10


Capitolul I.  Scurt istoric al zonei de conflict

Republica Irak ( Arabă: العراق; Kurdă: عێراق) este o ţară din Orientul Mijlociu în Asia de Sud-Vest la confluenţa dintre râurile Tigru şi Eufrat care include de asemenea sudul Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul şi Arabia Saudită la Sud, Iordania la vest, Siria la Nord-Vest, Turcia la Nord şi Iran (Persia) la Est. Irakul are o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr în Golful Persic. Ţara cu a doua cea mai mare cantitate de rezerve de petrol de pe Pământ, după Arabia Saudită a fost invadată în anul 2003 de Statele Unite.            Ocuparea Kuwaitului de către Irak în 1990, şi atacurile repetate ale trupelor internaţionale, au izolat Irakul la nivel mondial până în primăvara lui 2003, când Statele Unite şi Regatul Unit au invadat Irakul şi au îndepărtat Partidul Ba’ath de la putere, continuând să deţină şi acum controlul asupra ţării.

Irakul se află momentan (septembrie 2003) într-un proces de tranziţie: După Al Treilea Război din Golf, structurile puterii au dispărut, în special Comandamentul Revoluţionar. Noile structuri organizate de SUA şi Marea Britanie nu sunt definitivate. După primele planuri, fostul general al Satelor Unite, Jay Garner, trebuia să devină preşedintele unei guvern provizoriu. La câteva săptămâni după stabilirea în funcţie a lui Garner acesta a fost înlocuit: Preşedintele SUA, George W. Bush, l-a numit la 6 mai 2003 pe L. Paul Bremer III în funcţia de guvernator al Irakului. Garner a fost subordonat acestuia.

Fostul preşedinte, Saddam Hussein, a fost prins pe 13 decembrie 2003 în ascunzătoarea sa din Tikrit. Astazi in 2007 Irakul se afla intr-un razboi continuu impotriva terorismului, cu organizaţia Al-Qa’eda în fruntea căreia se află Ossama ben Laden, cea mai periculoasa grupare terorista, precum şi cu altele precum Ansar al-Sunna. În Irak au loc zilnic atentate si rapiri,sunt confruntari intre sunniti si siiti,nu se poate pune capat atacurilor. Bagdadul a suferit două serii de bombardamente între 1991 şi aprilie 2003 şi este parţial distrus. Deşi a suferit în timpul acestora şi mari pierderi de populaţie civilă, a rămas unul dintre cele mai mari oraşe din lume în privinţa populaţiei, având 5.772.000 de locuitori (potrivit estimărilor din 2003). Ca mărime, Bagdadul este al doilea oraş al Lumii Arabe (după Cairo) şi al doilea oraş din sud-vestul Asiei (după Teheran).         În paralel cu distrugerile cauzate de atacurile aeriene americane, viaţa din oraş a fost cuprinsă de haos după căderea regimului lui Saddam Hussein. Forţele armate şi poliţieneşti ale lui Saddam s-au destrămat, iar pe străzi şi-au făcut apariţia patrulele americane.

In Irak a luat nastere o noua afacere – asigurarile de terorism. O polita de asigurare de terorism arata ca o polita de asigurare de viata la care s-a mai adaugat inca o pagina cu urmatoarele clauze de protectie incluse: 1) protectie in urma exploziilor cauzate de arme de razboi sau de masini capcana; 2) in caz de asasinare; 3) in caz de atac terorist, informeaza The New York Times. In majoritatea tarilor, nu este nevoie de o asemenea polita: moartea in urma actelor de terorism este rara.      Unul dintre evenimentele cele mai mediatizate pe plan mondial, îl reprezinta iminenta izbucnire a unui razboi împriva Irakului de catre fortele militare ale tarilor membre N.A.T.O.
Motivul care determina aceasta actiune este refuzul Irakului de a se încadra in rezolutia O.N.U. cu privire la detinerea si folosirea armelor chimice si biologice de distrugere in masa.
Expertii O.N.U. insarcinati cu inspectarea arsenalului de arme, detinut de Irak au tras concluzia ca aceste arme au o raza mai mare de actiune decât cea admisa pe plan mondial. Ideea unui eventual razboi s-a ivit dupa ce Sadam Hussein a refuzat propunerea O.N.U. de distrugere a acestor rachete, situatie in care presedintele Statelor Unite ,Geoge Bush, a chemat tarile membre N.A.T.O. de a participa cu efective militare la actiunea de dezarmare a Irakului prin forta .Actiunea a fost respinsa de unele state membre precum Franta, Germania ,Belgia care propun rezolvarea conflictului pe cale diplomatica.
Romania care a fost invitata sa adere la N.A.T.O. in anul 2004,in sedinta parlamentului din data de 13.02.2003 a fost de acord cu participarea sa , punând la dispozitie trupe combatante si necombatante in zona de conflict, precum si spatiul aerian al tarii noastre pentru utilizarea lui de câtre avioanele de lupta ale aliatilor.
Inca de la începutul acestor neintelegeri toate mijloacele de informare mass-media au tratat cu interes acest subiect. Toate canalele de televiziune si radio prin intermediul unor analisti politici , ne-au informat amanuntit cu privire la acest eveniment.

 

Capitolul 2. Contextul politico-militar

 

Operaţiunea   Enduring   Freedom   avea   un mandat   clar   de   la   Consiliul   de   Securitate   al ONU şi, graţie acestuia, ea nu a provocat niciun dezacord.  În  plus,  ea  a  fost  pusă  în  operă  după un   val   de   solidaritate   internaţională   spontană. N-a fost de mirare că această operaţiune a trecut aproape   fără   probleme.   În   acelaşi   timp,   ea   a contribuit  la  coeziunea  relaţiei  transatlantice.  În schimb,  a  doua  operaţiune  declanşată  în  numele libertăţii, adică Iraqi Freedom, ne poate servi ca exemplu de operaţiune militară care debordează de probleme. Prima dintre ele rezulta din manipularea cu   principiul   atribuirii   responsabilităţii   pentru atacurile din 11 septembrie 2001 a unui stat concret (Irak)  şi  a  tezelor  contactelor  sale  cu  Al-Qaida. Nefiind capabilă să prezinte probe incontestabile, administraţia lui GWB va genera o altă problemă, cea a absenţei mandatului Consiliului de Securitate. Aceasta  ne  poate  aduce  aminte  faptul  că,  după războiul aerian împotriva Serbiei în 1999 (Allied Force), numeroşi experţi vorbeau de posibilitatea ca,   în   caz   de   refuz   al   organizaţiei   mondiale, mandatul   operaţiunilor   militare   să   fie   acordat de  Consiliu  NATO.  Dar,  patru  ani  mai  târziu, chiar  această  instituţie  era  paralizată  de  politica americană  a  faptului  împlinit  şi,  deci,  incapabilă să  găsească  o  atitudine  comună.  Această  criză a   evidenţiat   că   evenimentele   din   lume   unesc europenii,  în  timp  ce  politica  SUA  îi  divizează. Americanii sunt convinşi că lumea a devenit mai periculoasă,  în  timp  ce  europenii  sunt  convinşi că a devenit mai degrabă mai complexă în raport cu  trecutul4.  Această  complicaţie  genera  a  doua problemă a invaziei în Irak, care s-a manifestat prin colajul unei coaliţii iluzorii, prezentată de domnul Rumsfeld ca o „coaliţie de voinţă”. Confruntarea cu  problemele  generate  de  rezistenţa  neaşteptată în Irak a arătat în faţa lumii întregi caracterul său artificial şi vetust.

In data de 14.02.2003 Consiliul de Securitate O.N.U. va adopta rezolutia cu privire la începerea sau neinceperea razboiului. Invazia Irakului din 2003 (denumită şi Războiul din Irak, Al Doilea Război din Golf şi Al Treilea Război din Golf) a fost un război între Irak şi o coaliţie de ţări condusă de Statele Unite, care a rezultat în detronarea lui Sadam Husein  . În 1993, prin războiul din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargou şi obligaţia ca toate armele de distrugere în masă să fie distruse. Regimul preşedintelui irakian de la acea vreme, Sadam Husein, s-a opus colaborării cu inspectorii ONU, în ciuda consecinţelor embargoului asupra populaţiei, şi a tuturor atacurilor la care era supusă ţara de către forţele britanice şi americane.

Prin invazia Afganistanului din 2003, preşedintele american George W. Bush a situat Irakul pe o aşa-numită axă a răului, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deţine cantităţi mari de arme de distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, şi de a fi un pericol iminent pentru Umanitate, bazându-se pe presupuse informaţii secrete.  În întreg procesul de inspecţie al ONU, un grup de inspectori condus de Hans Blix, nu s-au găsit arme de distrugere în masă. Inspectorii au acuzat cu diverse ocazii Irakul, pentru că nu colaborau cu aceştia, deşi nu considerau că există motive să se gândească la existenţa unor arme interzise. Acest argument a fost folosit de Bush, care a afirmat că irakienii îi minţeau pe inspectori. Surse din Consiliul de Securitate al ONU au afirmat mai târziu că dacă Statele Unite nu ar fi atacat, în scurt de timp s-ar fi demonstrat că Irakul nu avea nici o armă de distrugere în masă.

După ce timp de luni întregi a presat Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ca să aprobe o rezoluţie care să sprijine invazia, lucru care nu a reuşit să îl facă datorită lipsei de sprijin, Bush a făcut o reuniune cu aşa-numitul Trio al Azorelor (cu toate că se referea la patru personalităţi), format de el însuşi, de Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, José María Aznar, preşedintele spaniol şi prim-ministrul portughez Durão Barroso, pentru a anunţa crearea unei alianţe care avea scopul de a invada Irakul şi de a-l detrona pe Hussein. Reacţia opiniei publice mondiale a fost în general ostilă, în special prin realizarea unor manifestaţii mondiale contra războiului din Irak, dar acestea nu au fost băgate în seamă de alianţă.     La 20 martie 2003 a început invazia coaliţiei în Irak, care viola flagrant Dreptul Internaţional şi care nu dispunea de aprobare din partea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Conflictul a fost de scurtă durată, şi cu daune minime pentru armatele invadatoare, datorită inegalităţii între forţele implicate: consecinţă a unui deceniu de embargo, Irakul a dus lipsă de apărare antiaeriană, iar armata şi economia sa se aflau în condiţii proaste. În timpul războiului, armata irakiană nu a folosit nimic ce ar fi semănat cu o armă de distrugere în masă.   În procesul de invadare s-au produs multe pierderi civile. Printre imaginile cele mai difuzate s-a aflat fetiţa purtată în braţe de bunicul său cu picioarele distruse, însă au existat multe cazuri similare, care nu au fost atât de popularizate. Bombardamentele au fost indiscriminatorii şi aşa-numitele “bombe inteligente” au demonstrat că presupusa capacitate de a lovi doar obiectivele militare lipsea. Multe gospodării civile şi câteva spitale au fost afectate de incendii. Câteva ambulanţe cu răniţi civili au fost lovite de proiectile ale forţelor americane. În plus, muzee şi edificii considerate a aparţine Patrimoniului Istoric al Umanităţii au fost afectate de explozii şi prădate de trupele nord-americane în mijlocul haosului şi în timpul asediului şi mai târziu cucerirea Bagdadului. În timpul preluării controlului intrărilor în oraşe, trupele americane au ucis zeci de cetăţeni irakieni neînarmaţi în închisorile special create pentru irakieni.  Invadatorii au intrat în oraşe fără cea mai mică grijă asupra populaţiei civile, trăgând în tot ceea ce mişca. Cameramanul de televiziune José Couso, de la televiziune spaniolă TeleCinco a fost ucis de către un tanc american, când acesta filma terasa Hotelului Palestina. Guvernul spaniol format de Partidul Popular a refuzat să ceară explicaţii Statelor Unite sau să înceapă o investigaţia a celor întâmplate. Trupele britanice, însărcinate cu controlul sudului ţării, nu au avut remuşcări când au intrat în gospodăriile civile irakiene cu câini antrenaţi, violând tradiţiile ţări şi umilind locuitori acelei regiuni, în special locuitorii Basorei.

Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei şi într-o proporţie mai mică de alte ţări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbuşirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele Unite) şi să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forţele de ocupare în timpul invaziei Irakului din 2003.

Pentru a organiza reconstrucţia, s-a creat un Birou de Reconstrucţie şi Asistenţă Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer.S-a început împărţirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu. O problemă gravă de rezolvat de către forţele de ocupaţie este instabilitatea şi câteva cazuri de inexistenţă, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului şi a electricităţii, distruse de americani în timpul invaziei. Bremer a anunţat că suveranitatea şi controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practivă, acest guvern este limitat puternic, datorită absenţei unor importanţi lideri sciiţi, lipsa de control asupra activităţii trupelor străine şi atacurile teroriste ale rezistenţei irakiene.

Capitolul 3. Obiectivele politico-militare si economice ale beligerantilor

Un adevăr foarte vechi în relaţiile internaţionale, ce urcă până la cele mai vechi descoperiri legate de tratatele hittito-egiptene, spune că diplomatului îi urmează militarul. Acolo unde diplomaţia eşuează, forţa militară va trebui să îşi spună cuvântul. Evenimentele ultimelor şapte luni au arătat cu prisosinţă acest lucru. Deşi trăim într-o lume în care s-ar presupune (de autori mai degrabă idealişti) că organizaţiile internaţionale sunt însărcinate cu definirea şi prezervarea securităţii internaţionale sau că o comunitate globală conectată prin Internet, fax, telefon şi reguli ale pieţei şi-ar putea rezolva pe cale paşnică problemele, lucrurile se pare că nu stau chiar aşa.

Faimoasa replică a generalului von Clausewitz, după care războiul înseamnă pur şi simplu un instrument ceva mai deosebit de politică externă pare să nu-şi fi pierdut nimic din acurateţea pe care o avea înainte de apariţia armelor nucleare sau înainte de apariţia instituţiilor de securitate colectivă. Atunci când o mare putere consideră că interese vitale ale ei, cum ar fi, spre exemplu, securitatea propriilor cetăţeni sau controlul asupra liniilor de comunicaţie şi asupra resurselor de materie primă, sunt ameninţate de o terţă parte, conflictul cu această parte este iminent, în cazul în care diplomaţia nu a reuşit să rezolve problema.

Lucrurile sunt încă mai evidente astăzi. Conducerea republicană a Statelor Unite ale Americii consideră că ne aflăm într-un al patrulea război mondial (cel de-al treilea fiind, desigur, Războiul Rece), în care faze cum ar fi Afganistanul, Filipinele sau Irakul nu reprezintă decât campanii sau chiar bătălii în interiorul unui conflict ce opune Americii terorismul islamului fundamentalist. În momentul de faţă, ne aflăm doar în toiul unei conflagraţii începute oficial la 11 septembrie 2001 şi anunţată încă de atentatele asupra ambasadei americane din Kenya în 1998 şi asupra navei USS Cole în toamna anului 2000.

Diplomaţia a eşuat în cazul Irakului, atât datorită unei strategii slabe concepute de Casa Albă, şi încă şi mai slab urmată de Departamentul de Stat, cât şi datorită dorinţei vechi de decenii a gaulliştilor francezi de a ridica pe cheltuiala guvernului de la Berlin o Franco-Germanie, cam autocrată în interiorul Uniunii Europene, la rang de putere mondială.

Scopurile politicilor americane în Golf erau clare: înlăturarea unui regim în atâtea rânduri agresiv cu vecinii săi, cunoscut pentru legăturile sale cu terorismul fundamentalist şi pentru programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă. Ocuparea Irakului urma să reprezinte un uriaş factor descurajant pentru celelalte regimuri suspectate de legături cu terorismul (în special Libia, Siria şi Iranul, dar chiar şi Arabia Saudită), să ofere forţelor armate americane un veritabil portavion nescufundabil în centrul Orientului şi să asigure controlul asupra petrolului din Golf şi a transportului acestuia spre centrele occidentale.

Puţini specialişti în relaţiile internaţionale se mai îndoiau de hotărârea conducerii americane de a iniţia un război împotriva Irakului după cuvântarea extrem de dură a preşedintelui George W. Bush din 12 septembrie 2002 din plenul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În acest discurs, şeful guvernului american anunţa intenţia de a interveni militar contra regimului de la Bagdad pentru a distruge definitiv potenţialul acestei ţări de a ameninţa Occidentul sau pe proprii săi vecini cu folosirea unor arme de distrugere în masă. Problemele care urmau să se pună din perspectiva planificatorilor militari după acest moment urmau să fie legate mai ales de modificarea planurilor de atac, de mobilizarea forţelor, de transportul lor în teatrul de operaţiuni şi de purtare efectivă a conflictului.

Războiul din Irak a fost hotârat deja imediat după 11 septembrie 2001, când președintele Bush anunța „o campanie îndelungată”, anunț care a fost urmat de modificarea doctrinei militare a SUA prin recursul la „războiul preventive” și de refuzul de a recunoaște Curtea Penală Internațională de la Haga. Dacă însă , ne întoarcem și mai mult în timp, la 11 septembrie 1990, când președintele George Bush Sr. anunța o „nouă ordine mondială”. Din motive necunoscute, războiul care a urmat în 1991 împotriva Irakului nu a fost dus până la capăt. Poate că a trebuit să vină lovitura de la 11 septembrie 2001 pentru ca populația Americii și a restului lumii să fie convinsă de “legitimitatea” acestei campanii. Miza acestui razboi nu cred că este nici “dezarmarea” Irakului, deoarece există alte țări cu arme mult mai periculoase, și constatate în mod real, nici „nerespectarea rezoluțiilor ONU”, pentru a subestima autoritatea organizației, ci tocmai „noua ordine mondială”

Una dintre aceste probleme a fost legată de contribuţiile pe care alte state le-ar putea aduce direct acestei campanii militare. Cel mai apropiat aliat american, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, s-a vădit a fi şi singura putere mondială care şi-a oferit forţele armate pentru operaţiunea “Libertatea Irakului”. La patruzeci de ani după ce s-a retras din vechiul emirat al Kuweitului, Marea Britanie revine în Golf, unde interesele sale economice şi politice sunt evidente, considerând că, pentru salvgardarea acestora, cheltuirea mai multor miliarde de lire şi trimiterea în luptă a mai bine de un sfert din forţele sale armate nu reprezintă un efort prea mare. Puţini ar mai contesta astăzi faptul că Marea Britanie este cea de-a doua putere militară a lumii după capacitatea de a proiecta forţa la distanţă. Într-adevăr, pentru un stat cu un buget al apărării de aproape opt ori mai mic decât cel american, însumând doar 40 de miliarde de dolari, performanţele britanice sunt impresionante. Efortul uman şi material al Angliei a reprezentat mai bine de 20 de procente din cel al coaliţiei.

Președintele american George W. Bush a situat Irakul pe o așa-numită axă a răului, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deține cantități mari de arme de distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, și de a fi un pericol iminent pentru umanitate, bazându-se pe presupuse informații secrete.

Saddam Hussein a fost acuzat de genocid, crime de război și crime împotriva umanității în cazul campaniei militare împotriva kurzilor din nordul Irakului de la sfașitul anilor 80, fiind găsit vinovat și apoi executat.

Războiul din Irak a avut opt obiective precise, a declarat secretarul american al apărarii, Donald Rumsfeld, în timpul unei conferințe de  presă:

1. Răsturnarea regimului lui Saddam Hussein prin lovirea acestuia cu forță, amploare și pe o scară care să arate clar irakienilor că liderul de la Bagdad și regimul său sunt de domeniul trecutului;

2. Identificarea, izolarea și, în cele din urmă, eliminarea din Irak a armelor de distrugere în masă;

3. Căutarea și capturarea teroriștilor care s-au refugiat în Irak;

4. Strângerea tuturor informațiilor referitoare la rețelele teroriste din Irak și din regiune;

5. Colectarea de informații referitoare la rețelele internaționale de trafic de arme de distrugere în masă;

6. Ridicarea sancțiunilor impuse Irakului și acordarea imediată a unui ajutor umanitar, furnizarea de alimente și medicamente persoanelor strămutate și celor care au nevoie;

7. Asigurarea securității câmpurilor petroliere, care aparțin poporului irakian și de care acesta are nevoie pentru a-și dezvolta țara după zeci de ani în care a fost neglijată de regimul irakian;

8. Ajutarea poporului irakian în vederea creării condițiilor necesare unei tranziții rapide spre un guvern reprezentativ, care să nu constituie o amenințare pentru statele vecine și să fie hotărât să asigure integritatea teritorială a Irakului.

Capitolul 4. Conceptia intrebuintarii fortelor armate

4.1. Scopul intrebuintarii fortelor

Acum   15   ani,   noul   concept   strategic   al NATO, aprobat la Roma, a considerat terorismul internaţional ca un simplu risc. Unde sunt zăpezile de   altădată?   Astăzi,   terorismul   este   perceput ca  ameninţarea  cea  mai  gravă.  Începând  cu  11 septembrie 2001, se vorbeşte de terorismul global, care reprezintă a treia etapă în istoria terorismului, etapele  precedente  fiind  terorismul  naţional  şi, începând   cu   anii   ‘70   ai   secolului   al   XX-lea, terorismul internaţional.

Întreaga lume repetă fraza că atentatele din 11 septembrie 2001 au schimbat totul. Este adevărat, dar  nu  trebuie  uitat  că,  chiar  după  această  dată magică,   există,   de   asemenea,   o   continuitate incontestabilă. Ea priveşte substanţa terorismului ca o strategie indirectă ce implică 4 actori principali1. Primul  actor  se  numeşte  expeditor  al  mesajului (transmitter,  în  engleză).  Data  de  11  septembrie 2001, din nou, ne-a confirmat că doar el şi nimeni altul decide când, în ce loc, cum şi pe cine va lovi. Al doilea actor este ţinta (target), adică populaţia şi,   prin   intermediul   său,   autorităţile   oraşului sau statului lovit, ce se află de fiecare dată în rol pasiv. Lui nu-i rămâne decât să reflecteze asupra conţinutului  mesajului,  care  reprezintă  al  treilea actor,  şi  să  pregătească  răspunsul  (feedback),  ce va  deveni  ultimul,  al  patrulea  actor.  De  aceea, terorismul este considerat ca o strategie indirectă – nu este vorba niciodată de o linie directă, ci de un triunghi după atacuri şi de un pătrat după răspuns. Morţii,  răniţii,  marile  distrugeri  materiale  joacă întotdeauna rolul mijloacelor de presiune utilizate pentru  a  influenţa  reflecţia  şi  deciziile  celor  care hotărăsc caracterul răspunsului.

După   atentatele   şocante,   viitorul   securităţii internaţionale la nivel global depindea de reacţia administraţiei G.W. Bush. Din păcate, preşedintele şi anturajul său au comis trei mari greşeli. În primul rând,  ei  au  ignorat  de  la  început  caracteristica fundamentală a terorismului, interpretând atacurile din  11  septembrie  ca  acte  de  război,  adică  drept acte ale unei strategii directe. Astăzi, nu ne rămâne decât să ghicim dacă rădăcinile acestei interpretări eronate  constau  în  ignoranţă  sau  într-o  viziune simplistă  a  lumii  contemporane.  Totuşi,  această incertitudine nu schimbă cu nimic faptul că primul pilon al răspunsului la atacurile din 11 septembrie 2001 a fost greşit conturat şi construit.

În  al  doilea  rând,  întreaga  administraţie  a  lui G.W.  Bush  a  trecut  sub  tăcere  cele  două  părţi ale   mesajului   actelor   reţelei   Al-Qaida.   Adică protestul  împotriva  susţinerii  pe  termen  lung  de care  beneficiau  regimurile  apostate  şi  despotice din  Arabia  Saudită,  din  Egipt  şi  din  Pakistan. În  acelaşi  timp,  era  vorba  de  un  strigăt  disperat împotriva  angajamentului  unilateral  al  SUA  în conflictul  israelo-palestinian.  Desigur,  se  poate pune  întrebarea  cine  a  dat  mandat  organizaţiei Al-Qaida să acţioneze în numele unui miliard de musulmani care se simţeau ultragiaţi şi umiliţi de politica  SUA.  Totuşi,  această  îndoială,  oricât  de legitimă ar fi, nu autorizează pe nimeni să ascundă adevăratul conţinut al mesajului atacurilor teroriste cele mai sângeroase din istorie.

Astăzi, se poate pune întrebarea cât timp va lua clasei  politice  din  SUA să  înţeleagă  că  atacurile din  11  septembrie  2001  erau  atât  o  formă  de protest   împotriva   „modelului   de   globalizare   a învingătorilor”,   care   aprofundează   diferenţele între state ca şi în sânul statelor, cum scria Stanley Hofman, analizând trei dimensiuni ale globalizării după încheierea Războiului Rece. În dimensiunea economică, există mult mai puţini câştigători din emisfera nordică decât cei care pierd în emisfera sudică  şi,  mai  ales,  din  lumea  islamică.  Primii impun  celorlalţi  organizarea  lor  politică,  adică democraţia  liberală,  şi,  în  plus,  îi  galvanizează, de asemenea, în domeniul cultural – mai ales prin americanizarea vieţii cotidiene.

A  treia  greşeală  fatală  a  administraţiei  Bush rezultă   din   cele   două   erori   precedente   şi   se manifestă         prin      declararea        războiului        global împotriva  terorismului  (Global  War  on  Terror- GWT,  declarat  de  GWB  –  ce  hazard  la  nivel  de acronime!).  Faţă  în  faţă  cu  strategia  indirectă, Washingtonul a mizat pe răspunsul direct, în plus pur militar. Până în zilele noastre, punerea în operă a acestei serii avea două prezentări, ambele având două  lucruri  în  comun.  Prima  caracteristică  se manifestă  prin  accentul  enorm  pus  pe  aspectele nonmateriale ce sensibilizează populaţia civilă şi mobilizează  susţinerea  întregii  naţiuni.  Cine  ar refuza, într-o atmosferă emoţională, o operaţiune pentru libertate, chiar în ţări îndepărtate? A doua caracteristică comună se evidenţiază prin accentul ce a fost pus pe caracterul internaţional al fiecărei operaţiuni, pentru a putea să le prezinte ca acţiuni ale   „comunităţii   internaţionale”.   Cu   excepţia acestora, există numeroase diferenţe importante.

În   plus,   operaţiunea   Iraqi   Freedom   avea consecinţe nefaste pentru relaţia transatlantică şi, mai  ales,  pentru  UE.  În  ceea  ce  priveşte  NATO, este   evident   că   ea   a   fost   marginalizată,  dacă nu  ignorată,  şi  ea  „va  rămâne  slăbită  de  voinţa americană de a nu se servi de ea decât atunci când lectura geopolitică făcută la Casa Albă va impune alte atitudini diplomatico-strategice”. Este vorba de  o  apropiere  ce  poate  avea  grave  consecinţe pentru   funcţionarea  Alianţei   Nord-Atlantice   în viitorul previzibil. Lectura Washingtonului a fost împărtăşită de Spania, Marea Britanie şi Polonia. Numitorul  lor  comun  nu  era  deloc  orientarea politică, ci voinţa de a câştiga favoarea SUA. În primele două ţări, decizia de a participa la invazia militară  a  fost  adoptată  în  ciuda  refuzului  masiv şi  spontan  al  populaţiei,  precum  şi  a  celor  mai mari demonstraţii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Marea Britanie a trimis în Irak 11.000 de soldaţi din Brigada 1 Mecanizată, cu o mare  susţinere  logistică  şi  cu  sistemele  de  arme moderne,  ca  avioanele  Tornado,  C-17,  Hercules până la Nimrod şi elicoptere Puma, Chinook, Lynx şi Gazelle. În cazul Spaniei, era vorba de 3.200 de soldaţi din Brigada cea mai modernă, care ulterior era lărgită de soldaţi din Honduras, Nicaragua şi Republica Dominicană. În schimb, ţările ale căror lideri politici au avut curajul să se opună intervenţiei militare, justificată prin pretexte nedemonstrate, s- au văzut numite/calificate „banda celor patru”. Nu e de mirare că, astfel, comportamentul administraţiei GWB  vizavi  de  apropieri  diferite  de  problema irakiană  a  inspirat  o  lectură  foarte  neliniştitoare, după  care  „SUA  favorizează  o  acţiune  directă asupra  dosarelor  fierbinţi….în  timp  ce  o  parte  a nucleului  fondatorilor  Uniunii  Europene  dorea o  înţelegere  mondială  între  marile  ţări,  poluri  de putere,  pentru  a  avea  în  vedere  în  mod  colectiv marile provocări ale planetei”.

4.2. Prepozitionarea fortelor

 

Fortele armate ale SUA numarand aproximativ 150000 soldati au fost stationati in Kuweit impreuna cu un numar impresionant de avioane,elicoptere,nave,tancuri si alte tipuri de tehnica  de lupta.

Fortele Irakiene

In nord, in apropiere de Mossul si Kirkuk,a existat o forta multidivizionala sau unitati ale armatei regulare,intarite de trupe ale Garzii Republicane; pe autostrazile Mossul-Bagdad si Kirkuk-Bagdad,in pozitii de blocare; in regiunea Bagdadului unde s-au aflat Garzile Speciale Republicane fiind suplimentate cu unitati ale Garzii Republicane; in regiunea sudica doua divizii ale Garzii Rpublicane si o divizie de infanterie a armatei regulare.

4.1. Manevra pentru relizarea dispozitivului operational

 

Operaţiunea Libertate irakienilor Războiul, numit Operaţiunea Libertate irakieni¬lor, a început în noaptea de 19 martie, la puţine ore de la expirarea ultimatumului dat de Bush lui Saddam Hussein. Acesta avea să fie un nou tip de război ultra-performant, folosind un număr minim de soldaţi şi o abordare la sol limitată, dar incisivă, spre deosebire de caracterul amplu al Războiului din Golf. în nopţile următoare, Bagdadul a fost lovit în repetate rânduri de atacuri cu rachete de croazieră şi lovituri aeriene date de bombardiere B-l, B-2 şi B-52, îndreptate spre cartierele generale şi centrele de comandă ope¬rativă. Niciun aparat de zbor irakian nu s-a ridi¬cat de la sol.

În noaptea dintre 22-23 martie 2003, aero¬navele aliate au aterizat în nordul Irakului, adu¬când oameni şi provizii în zona controlată de kurzi şi deschizând un front de nord, nu numai împotriva Armatei Irakiene, ci şi împotriva Ansar al-lslam, un grup militar islamic având tabere de antrenament la Kalak, pe graniţa iraniană.

Între timp, o armată terestră de 100.000 de oameni a coaliţiei a intrat în Irak din Kuweit pe trei direcţii, pentru a străbate cei 482 kilometri până la Bagdad. în vestul mult mai puţin popu¬lat, Divizia 3 Infanterie a înregistrat cel mai rapid progres, în vreme ce în centru, Corpul Expediţionar al Infanteriei Marine s-a îndreptat spre nord prin Nasiriya şi mai departe spre Najaf şi Karbala, iar în partea estică afrontului, britanicii au avut dificila sarcină de a asigura portul Umm Qasr şi al doilea oraş ca dimensiune al Irakului, Basra, cu o populaţie de o jumătate de milion locuitori, în cea mai mare parte şiită.

Brigada a 7-a de blindate britanică a acoperit 112 km de la graniţa irakiano-kuweitiană şi pâ¬nă la periferiile Basrei în mai puţin de o zi. Aştep¬tatele revolte în rândul populaţiei şiite n-au avut loc însă, graţie amintirilor rebeliunii nereuşite şi sângeroase din 1991. Atâta vreme cât activiştii Partidului Baas şi „fedainii” (voluntari din trupe¬le neregulate deseori îmbrăcaţi în civil, care ata-cau din vehicule civile, folosind mitraliere şi gre¬nade) rămâneau blocaţi în oraş, şiiţii nu aveau să se răscoale.

La Basra, britanicii au început să-şi infiltreze încet propriile unităţi specializate în şi afară din oraş, apoi să poarte mari raiduri rapide şi, în aprilie, populaţia locala ajuta deja la depistarea inamicilor rămaşi, intre timp, Aliaţii au pus mâna prin coup de main pe terenurile petroliere şi rafinăriile-cheie de la nord de Basra. Forţele Specia¬le americane au asigurat aerodromurile din ves¬tul Irakului şi, în noaptea lui 26 martie, 1.000 de membri ai Brigăzii Aeropurtate 173 s-au paraşu¬tat în nordul Irakului pentru a lucra în conjunc¬tură cu forţele kurde slab înarmate împotriva centrului petrolier-cheie de la Moşul.

0 cruntă furtună de nisip din 25-26 martie, problemele de logistică şi aşa-numiţii „fedaini ai lui Saddam” au întârziat înaintarea spre nord.

Apoi forţele americane au intrat în „pauză operativă”. Saddam, între timp, şi-a repoziţionat :ele şase divizii de elită ale Gărzii Republicane in jurul Bagdadului, pentru a apăra capitala. Pe când diviziile din Bagdad şl Medina treceau în noile poziţii la sud de oraş, un atac aerian al coaliţiei Ie-a distrus aproape tot echipamentul.

Pe 3 aprilie, forţele americane au ajuns la pe¬riferia Bagdadului şi au asigurat aeroportul inter-naţional. Până pe 5 aprilie, Bagdadul s-a aflat de fapt sub efectul unei blocade laxe, cu Divizia 3 Infanterie (DI3) apropiindu-se dinspre sud-vest, infanteriştii marini dinspre sud-estşi o brigadă a Diviziei 101 Aeropurtate venind dinspre nordPe 7 aprilie, un purtător de cuvânt al coaliţiei a anunţat că Irakul mai avea numai 19 tancuri şi 40 de piese de artilerie. Forţele de coaliţie aveau în jur de 7.000 de irakieni ca prizonieri de război. Cercul din jurul capitalei se închisese.

 

4.3. Desfasurarea confruntarii armate

 

La ora 05:34, ora Bagdadului, forte apartinand Statelor Unite ale Americii si Marii Britanii, compuse din unitati rachete de croaziera si avioane de atac conduse de    doua F-l 17 din Escadrila 8 si de alte mijloace aeriene, au declansat operatiile militare aeriene impotriva Irakului, operatii destinate sa dezarmeze Irakul de armele de nimicire in masa si sa inlature regimul de la putere.In zilele care au precedat ziua de 19 martie si pe toata durata acesteia, fortele SUA si ale Coalitiei s-au prepozitionat mai aproape de granita dintre Kuweit si Irak. Printre altele, si-a concentrat fortele la granita si Divizia 3 Infanterie. Forta expeditionara Marina I a SUA si puscasii marini britanici se pregateau si atace,apropiindu-se pe vehicule de Basra. Putin inaintea loviturilor initiale asupra Bagdadului, Fortele Speciale americane si britanice au actionat pe teritoriul Irakului pentru a lua contactul cu fortele oponente, a culege informatii despre tinte potentiale si despre anumite obiective, precum lansatoare de rachete sol-sol, deplasari ale conducatorilor cheie si despre campurile de petrol.

4.4. Dispozitivul strategic

Batalionul de Infanterie al Corpului Marin american a inceput sa execute foc de baraj asupra unor locatii irakiene, iar, dupa caderea intunericului, Divizia I Marina a inceput sa patrunda in Irak. Dupa patrunderea pe teritoriul irakian, Divizia I Marina a declansat un atac concentrat asupra Dealului Safwan, situat in apropierea granitei sudice a Irakului. In timp ce aceasta confruntare era in desfasurare, pozitii de tancuri irakiene erau atacate in partea de vest, in apropierea campurilor petroliere din Ramallah. In a doua jumatate a zilei de 20 Martie, infanteria marina americana si britanica a cucerit portul Umm Qasr, situat la aproximativ 50 de kilometri sud Basra. Orasul este situat la varsarea raului Tigru in ocean, fiind un port major si un important punct de acces catre Golful Persic. Dupa ce orasul a fost eliberat, pe aeroportul acestuia au fost aduse intariri, provizii si echipamente militare suplimentare.

Divizia 1 Infanterie Marina (Marea Britanie) a lovit Divizia 51 Mecanizata (Irak) producandu-i pierderi insemnate in spatele dispozitivului;

-In timp ce infanteristii marini americani patrundeau in Irak, echipa SEAL si infanteristi marini britanici executau raiduri aeriene, cu elicoptere, asupra a doua terminale de petrol (Kaabot and Mabot) situate fn Golful Persic. Simultan, alte forte SEAL si britanice, sprijinite de aeronave AC-130 si A-10, au captuiat o serie de facilitati petroliere din Peninsula Al Faw;

-Forte Speciale au lovit, de asemenea, facilitati de comanda si control care aveau legatura cu arme de distrugere in masa.

Divizia 3 Infanterie s-a indreptat, fara a intampina rezistenta serioasa, catre NV. Forta Expeditionara Marina 1 (Marea Britanie) se gasea la periferia orasului Basra asigurand protectia campurilor petroliere din apropiere.

Divizia I Marina (US) si Brigada 7 Blindata (Marea Britanie) au angajat lupta cu Divizia 51 Mecanizata, in afara localitatii Basra. Lupta a durat cateva ore.  In seara zilei de vineri Divizia 51 Mecanizata (Irak) capitulase, marcand prima capitulare a unui comandant de divizie irakiana si a loctiitorului acestuia. Cei aproximativ 8.000 de militari au fost luati prizonieri de razboi.                    Elemente din Batalionul 1 Tancuri si Batalionul din Brigada 7 Infanterie Marina au atacat, iar ulterior au cucerit orassul Safwan. Alti infanteristi marini au reusit sa cucereasca o parte din campurile petrolifere de la Rumaylah.

Campania aeriana a Operatiei Iraqi Freedom a fost declansata putin inainte de ora locala 09:00, cand sute de aeronave ale Coalitiei si rachete de croaziera s-au indreptat catre obiective militare si locuri de dispunere a conducerii regimului Saddam din Bagdad si din alte orase.  Pentru prima data, a fost folosita numai munifie ghidata, de precizie, intr-un efort de a minimiza distrugerile colaterale. Au fost atacate facilitati, structuri si cladiri ale sistemuiui de comanda si control irakian, chiar si din nordul Irakului: Kirkuk, Mosul si  Tikrit. Aeronavele au decolat de la distante mari: Baza Aeriana Whiterman, Oceanul Indian. Marea Britanie, precum si din 30 de locatii de pe intreg cuprinsul zonei de responsabilitate a Comandamentului Central si de pe 5 portavioane. Aeronavele B-2 au zburat cele mai lungi misiuni, acestea durand aproximativ 34 de ore dus-intors.

Pe timpul noptii ce a precedat operatia militara de dezarmare a Irakului, trei nave maritime si 2 submarine britanice care faceau parte din Componenta Maritima a fortelor Coalifiei au lansat rachete de atac terestru Tomahawk. Unitati ale fortelor speciale ale SUA au fost dislocate in zona localitatii Halabjah in scopul consolidarii unui dispozitiv existent, in vederea deschiderii noi zone de operatii in nordul Irakului.

In confruntarile cu fortele aliate, armata irakiana a lansat 5 rachete asupra obiective ale fortelor aliate; trei dintre acestea au fost interceptate si distruse de rachete americane tip Patriot.         Simultan cu bombardamentele aeriene (aproximativ 1.400 de zboruri), executate de aeronave provenind de pe portavioane sau din bazele aeriene din Arabia Saudita si Kuweit, trupele terestre americane si britanice au declansat actiuni de lupta pe axa strategica Basra-Bagdad, cu mai multe unitati de tancuri si infanterie. In jurul pranzului, mari unitati ale coalitiei se gaseau la aproximativ 90 de kilometri de Bagdad.                                                                                Au avut loc confruntari intre trupele Coalitiei si fortele irakiene din localitatile Basra, Karbala si Nasiriyah. Coalitia a fortat fluviul Eufrat, in zona localitatii Nasiriyah. Loviturile aeriene si cele cu rachete, executate de Coalitie, au vizat obiective militare de pe intreg teritoriul Irakului, cu precadere din Mosul, Irbil, Kirkuk si Bagdad.

Armata irakiana a lansat o racheta impotriva utilitatilor logistice ale coalitiei din Kuweit. Racheta a fost interceptata si distrusa cu rachete Patriot PAC-3. Baza de lansare a fost, apoi, distrusa de un avion A-10.

Au continuat luptele pentru orasul Najaf, incercuit cu doua zile inainte, estimandu-se ca fortele care opuneau rezistenta erau de valoare 2-3 brigazi si forte paramilitare. In nordul Irakului armata irakiana se retrage din zona Bani Maqan, situata in apropiere de Kirkuk. Fortele kurde ocupa pozitiile parasite de armata uakiana, fara a angaja lupta cu aceasta.

Fortele aeriene ale Coalitiei au executat peste 1.500 de zboruri. Elicopterele Apache, din Divizia 101 Aeropurtata, au sprijin operatiile in adancime impotriva Diviziei Medina a Garzii Republicane.

Fortele speciale au executat raiduri si lovituri aeriene in vecinatate localitatilor As Samawah si Ar Rubah. Subunitati de rangeri au executat raiduri asupra  diverselor obiective militare din vestul Irakului.

Fortele Coalitiei din sudul Irakului au capturat rafinaria de la Basra, unul dintre cele trei mari complexe de rafinare a petrolului din Irak.

Marea majoritate a Diviziei 3 Infanterie s-a concentrat intre Najaf si Karbala, dupa o inaintare in mare viteza prin desert dinspre Kuweit, pregatindu-se sa angajeze lupta cu Divizia Mediana, Garda Republicana de elita a lui Saddam  Hussein.

Fortele militare americane au ajuns la aproximativ 50 Km de periferia Bagdadului, inaintand din doua directii, dinspre sud-vest si sud-est. Este cucerit  un pod strategic peste fluviul Tigru si distrusa o divizie a Garzii Republicane.

Pe principalele directii de ofensiva ale aliatilor are loc o consolidare a dispozitivelor coalitiei pe teritoriile controlate; americanii sunt pe punctul de a finaliza lucrurile la o baza aeriana in zona localitatii Jalibah din vestul Irakului.

In urma unor demersuri si contacte diplomatice intense, conducerea Turciei renunta la pozifia inflexibila adoptata inainte de declansarea acfiunilor militare si accepta survolarea spafiului aerian de avioanele coalitiei, acordarea de sprijin logistic pentru trupele coalitiei din nordul Irakului, folosirea bazelor aeriene NATO de pe teritoriul Turciei pentru actiunile militare din Irak, aterizari de urgenta si transporturi de raniti pe teritoriul sau.

Fortele coalitiei au actionat asupra Bagdadului din doua directii, dinspre sud-est si sud-vest, in cadrul unei operatii ofensive de amploare pentru incercuirea si izolarea acestuia.

Trupele americane au efectuat raiduri succesive in capitala, cu blindate, sustinute  intens din aer de catre elicoptere de atac. Ripostele irakiene au fost sporadice, ceea ce a aratat ca armata irakiana nu avea un dispozitiv pentru apararea capitalei, structurat, la cum se presupunea. In cursul zilei de 09 aprilie, shiitii din estul Bagdadului au iesit in intampinarea trupelor americane facand gesturi amicale din maini, scandand lozinci impotriva regimului Saddam si cuvinte de salut si multumire la adresa militarilor Coalitiei.         Ripostele ulterioare, dezorganizate, ale fortelor irakiene, au fost un indiciu al neutralizarii sistemului lor central de conducere. Conducerea politica de la Washington a anuntat oficial cucerirea Bagdadului si luplul ca ‘luptele continua’. Controlul asupra centrului si unei parti din periferiile capitalei a constituit un factor decisiv in desfasurarea razboiului.Trupele americane controlau o mare parte a orasului Bagdad. Conducerea irakiana centrala, politica si militara, a fost neutralizate. Saddam Hussein si demnitarii irakieni ai regimuiui disparusera inca din cursul zilei de 08 aprilie.                                                                   In cea de-a douazeci si sasea zi a operatiilor, militari din Corpul Expeditionar Marin I (US) a cucerit orasul Tikrit, aducand ultimul bastion al regimului Saddam Hussein sub controlul Coalitiei. Tikritul si orasul Auja, situat in apropierea acestuia, orasul natal al lui Saddam Hussein, fusesera puternic fortificate si aparate de aproximativ 2.500 de luptatori regulati si paramilitari. Marea majoritate a campurilor de si facilitatilor petroliere se aflau sub controlul Coalitiei.

Autoritatile americane au facut cunoscut faptul ca infrangerea rezistentei fortelor irakiene razlete din Tikrit poate fi considerat momentul incheierii razboiului din Irak.

Invazia Irakului din 2003
Conflictul: Războiul din Irak
Data: 20 martie 2003-1 mai 2003
Loc: Irak
Deznodământ: Victoria forţelor Coaliţiei
Combatanţi
Trupele Coaliţiei:S.U.A.,Marea Britanie,Australia,Polonia,Danemarca,rebelii kurzi din N Irakului Irak
Comandanţi
George Bush,Tommy Franks(S.U.A.);Tony Blair,Mike Jackson(Marea Britanie) Saddam Hussein,Qusay Hussein
Efective
263.000 375.000
Pierderi
140 americani,33 britanici,17 kurzi ucişi în acţiune 30.000 soldaţi morţi,~7.300 civili irakieni ucişi

În 1993, prin războiul din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargou şi obligaţia ca toate armele de distrugere în masă să fie distruse. Regimul preşedintelui irakian de la acea vreme, Sadam Husein, s-a opus colaborării cu inspectorii ONU, în ciuda consecinţelor embargoului asupra populaţiei, şi a tuturor atacurilor la care era supusă ţara de către forţele britanice şi americane.

Prin invazia Irakului din 2003, preşedintele american George W. Bush a situat Irakul pe o aşa-numită axă a răului, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deţine cantităţi mari de arme de distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, şi de a fi un pericol iminent pentru Umanitate, bazându-se pe presupuse informaţii secrete.

În întreg procesul de inspecţie al ONU, un grup de inspectori condus de Hans Blix, nu s-au găsit arme de distrugere în masă. Inspectorii au acuzat cu diverse ocazii Irakul, pentru că nu colaborau cu aceştia, deşi nu considerau că există motive să se gândească la existenţa unor arme interzise. Acest argument a fost folosit de Bush, care a afirmat că irakienii îi minţeau pe inspectori. Surse din Consiliul de Securitate al ONU au afirmat mai târziu că dacă Statele Unite nu ar fi atacat, în scurt timp s-ar fi demonstrat că Irakul nu avea nici o armă de distrugere în masă.

După ce timp de luni întregi a presat Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ca să aprobe o rezoluţie care să sprijine invazia, lucru care nu a reuşit să îl facă datorită lipsei de sprijin, Bush a făcut o reuniune cu aşa-numitul Trio al Azorelor (cu toate că se referea la patru personalităţi), format de el însuşi, de Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, José María Aznar, preşedintele spaniol şi prim-ministrul portughez Durão Barroso, pentru a anunţa crearea unei alianţe care avea scopul de a invada Irakul şi de a-l detrona pe Hussein. Reacţia opiniei publice mondiale a fost în general ostilă, în special prin realizarea unor manifestaţii mondiale contra războiului din Irak, dar acestea nu au fost băgate în seamă de alianţă.„Irak”, spunea liderul irakian, “nu are interes în război. Nici un funcţionar irakian, nici un cetăţean irakian nu şi-a exprimat cea mai mică dorinţă de a intra în război. Întrebarea se adresează celeilalte părţi: Oare nu încercaţi să găsiţi un pretext pentru a justifica un război în Irak?”

 

4.6. Consecintele politico-militare ale conflictului

 

Care  sunt  lecţiile  pentru  viitor?  Prima  dintre ele ne spune că ţările europene, susţinând SUA în operaţiile lor fără mandatul Consiliului de Securitate al ONU, vor avea de înfruntat un mare risc la două niveluri. Mai întâi, este vorba de riscuri militare, adică   împotmolirea   într-un   război   asimetric, în  care  mulţi  soldaţi  vor  fi  ucişi.  Consecinţele împotmolirii pot să se manifeste în trei etape. În prima, este vorba de pierderi directe, în personal şi materiale, în capcane şi alte modus operandi ale războaielor asimetrice – un avertisment foarte grav rezultă din faptul că 90 la sută din sunniţi aprobă atacurile împotriva soldaţilor americani. În a doua etapă,   are   loc   deziluzionarea   şi   demoralizarea trupelor pe un teatru îndepărtat. Şi în a treia etapă, are  loc  discreditarea  armatei,  a  doctrinei  sale  şi a  moralului  său,  care  poate  să  se  producă  şi  să provoace un sindrom pe termen lung.

Dar  mult  mai  grav  este  riscul  politic,  care  se poate  manifesta  în  două  etape.  În  prima,  există riscul  de  a  deveni,  în  regiunea  unei  operaţii  fără mandat  al  ONU,  o  naţiune  contestată,  dacă  nu detestată. Mult mai gravă este etapa a doua, în care o ţară care participă la o ocupaţie militară destinată să impună un nou regim politic, a cărui instalare nu corespunde decât foarte puţin aspiraţiilor populaţiei locale, este pedepsită prin atacuri teroriste perpetue asupra populaţiei inocente din ţările ai căror lideri politici au luat decizia participării la operaţiunile din  cadrul  „coaliţiei  de  voinţă”  .  La  acest  nivel, atentatele comise la Madrid şi Londra ar trebui să fie înţelese ca aduceri aminte enorm de grave.

Desigur, nu trebuie uitat riscul de deteriorare a relaţiilor transatlantice. Diferenţele în perceperea terorismului     global  ar         putea   slăbi     legătura transatlantică.   Hall   Gardner   de   la   American University of Paris are dreptate când ne avertizează că, dacă SUA vor continua să supraestimeze rolul operaţiilor   militare   în   detrimentul   diplomaţiei, adică “hard strategy”  în detrimentul “soft strategy”, am putea deveni martorii unui şoc al democraţiilor.

Spre   deosebire   de   „şocul   civilizaţiilor”   al   lui Huntington,  ar  fi  vorba  de  un  şoc  în  interiorul civilizaţiei celei mai bogate, mai dezvoltate şi mai democratice. Chiar dacă continuă să împărtăşească aceleaşi valori, ea ar putea ajunge la o cotitură la care nu ar mai fi capabilă să-şi coordoneze strategiile de securitate în sânul aceleiaşi civilizaţii. La nivelul conceptelor  strategice,  acest  şoc  intracivilizaţie ar   putea   să   îmbrace   forma   insistenţei   asupra principiilor  ce  sunt  ancorate  în  două  documente doctrinare  diferite.  Adică  Strategia  Naţională  de Securitate şi Strategia Naţională pentru Victoria în Irak  –  ambele  mizând  întotdeauna  pe  mijloacele militare. Şi de cealaltă parte, există determinarea majorităţii  membrilor  UE  de  a  pune  în  practică faimoasa Strategie Europeană de Securitate, ce se orientează spre apropieri politice şi nu utilizează niciodată   expresia   războiului   global   împotriva terorismului.

Alături  de  lecţiile  negative  şi  neliniştitoare, există, de asemenea, lecţiile pozitive ce se manifestă în  trei  domenii.  Mai  întâi,  dreptul  internaţional – Alex Conte are pe deplin dreptate când spune că,  după  experienţa  irakiană,  trebuie  ca  fiecare operaţiune  să  fie  autorizată  „să  folosească  toate mijloacele necesare”. Pentru a-l obţine, trebuie să prezinte probe clare şi irefutabile. Aceasta ar trebui să fie inspiraţia cea mai importantă nu doar pentru clasa  politică  din  SUA,  ci,  de  asemenea,  pentru toţi  cei  care  rămân,  ca,  de  exemplu,  Michael Mandelbaum, convinşi că America de Nord poate să continue să funcţioneze ca un guvern mondial.

În   domeniul   politic,   efectul   cataclismului războiului din Irak ne indică diferenţe profunde şi pe termen lung între SUA şi Europa continentală în  domeniul  structurilor  de  atitudini,  vizavi  de folosirea forţei armate fără mandatul ONU. Cum este  vorba  de  structuri  ce  formează  contururile dezbaterilor din diferite ţări şi creează cadrul pentru articularea tuturor strategiilor lor guvernamentale, ele  trebuind  să  fie  luate  în  consideraţie  nu  doar în   Europa,   ci,   mai   întâi,   de   cealaltă   parte   a Atlanticului. Dacă orice preşedinte al SUA poate încerca  să  pună  în  practică  o  politică  unilaterală contând pe suportul „vulturilor” şi al pragmaticilor în ţara sa, va fi decepţionat când va descoperi că în Europa continentală aceste două grupuri sunt mult mai puţin influente în detrimentul „porumbeilor”. Aceasta nu vrea să spună că există o discrepanţă („gap”)  insurmontabilă  în  sânul  NATO,  nici  că americanii  şi  europenii  au  devenit  mai  degrabă concurenţi decât parteneri. Dimpotrivă, aceasta ne poate  indica  că,  dacă  se  doreşte  ca  parteneriatul transatlantic   să   nu   fie   zdruncinat,   trebuie   să respecte înclinaţia dominantă şi pe termen lung a opiniei publice europene (mai ales cea din Franţa şi din Germania) spre apropiere, după care războiul european trebuie să fie ultimul scenariu în strategia împotriva terorismului.

În  domeniul  militar, împotmolirea  din  Irak, ca rezultat pur negativ, a inspirat numeroşi autori la  o  reflecţie  critică.  Roger  Cohen  scrie  despre necesitatea  de  a  schimba  doctrina  şi  metodele acţiunii   în   operaţiile   din   străinătate.  Andrew Krepinevich   de   la George   Mason   University (autorul cărţii The Army and Vietnam) a încercat să  treacă  de  la  negativ  la  pozitiv.  După  el,  în operaţiunile  de  acest  tip,  trebuie  uitată  doctrina „Search  and  destroy”  (găseşte  şi  ucide  inamicul imediat),  pentru  a  o  înlocui  cu  strategia  numită „oil – spot strategy”, care se orientează spre ţinte pozitive, adică spre lărgirea zonelor controlate de soldaţii  americani,  care  se  dăruiesc  trup  şi  suflet ameliorării vieţii cotidiene a populaţiei locale, adică securităţii în oraşe, aprovizionării cu electricitate, cu apă potabilă, cu produse alimentare etc.

În  analizele  teoretice,  vedem  o  varietate  de apropieri şi concluzii ce nu depind deloc de naţio- nalitatea autorilor. În ceea ce priveşte SUA, există o  şcoală  neoconservatoare  care  aprobă  războiul împotriva terorismului, care chiar l-a propovăduit. Ramura sa „dură” se prezintă sub eticheta „globa- lismului democratic” şi pleacă de la teza necesi- tăţii „remoralizării politicii externe a SUA”21. Ea sugerează că nu sunt decât două soluţii posibile: căderea forţei SUA, înflorirea haosului global şi un secol al XXI–lea plin de pericole, pe de o parte, sau întoarcerea la concepţia reaganiană a forţei ameri- cane şi a leadership-ului său, pe de altă parte”  .

În acelaşi timp, există un alt curent, ce se nu- meşte „realism democratic”, după care apropierea precedentă costă prea scump, ceea ce necesită o va- riantă de susţinere a democraţiei peste tot în lume, dar angajamentul personal şi investiţiile financiare nu  ar  trebui  să  fie  realizate  decât  în  regiunile  cu importanţă strategică în cadrul larg al luptei împo- triva unui inamic existenţial ce reprezintă un peri- col mortal pentru libertatea umană. Dar chiar în SUA, există critici ce provin din tabăra realiştilor. Stephen M. Walt subliniază că politica SUA este percepută în lumea arabă ca nedreaptă şi provoacă refuzul şi rezistenţa. După el, terorismul nu semni- fică negarea valorilor americane, ci a metodelor de punere a lor în practică. El avertizează că, „chiar cele mai bune intenţii ale SUA pot fi vătămătoare aliaţilor lor… ca, de exemplu, în Spania sau Marea Britanie”.

Mult  mai  critic  este  Francis  Fukuyama,  în trecutul recent o figură emblematică a curentului neoconservator.           După   el, politica       lui        GWB reprezintă   un   amestec   al   realismului   exagerat (administraţia a ales soluţia „state to state”, adică un  atac  armat  împotriva  unui  stat  predestinat) şi       al            idealismului     exagerat           (determinarea neoconservatorilor de a schimba lumea cu imaginea lor). Şi autorul, cunoscut în lume, concluzionează prin constatarea următoare: „Noi suntem urâţi nu pentru  ceea  ce  suntem,  ci  pentru  ceea  ce  facem– pentru indiferenţa noastră vizavi de palestinieni, pentru susţinerea de către noi a dictatorilor şi, mai recent, pentru o cupaţia din Irak”.

În  ceea  ce  priveşte  Europa,  trebuie  amintiţi, alături  de  Pascal  Boniface,  doi  alţi  teoreticieni importanţi.  Englezul  Lawrence  Freedman  scrie clar că „războiul împotriva terorismului semnifică un decalaj al războaielor necesare spre războaiele declanşate   voluntar.   Se   luptă   împotriva   unei ameninţări care este condusă împotriva intereselor noastre secundare, nu primare. Nu este vorba de lupta  pentru  supravieţuire.  Şi  după  germanul Ulrich Beck, războiul total împotriva terorismului se înscrie în logica aflată în contradicţie cu civilizaţia care declară războiul, adică statul ce se simte a fi ameninţat şi care ia decizia împotriva oricărui stat ce va declanşa o intervenţie militară.

 

Capitolul 5. Etapa post-conflict armat

 

După înlăturarea regimului bathist (socialist) irakian, S.U.A. şi-au proclamat victoria .Aşa a început ocuparea Irakului de către coaliţia internaţională.

Ocuparea Irakului din 2003-2004

Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei şi într-o proporţie mai mică de alte ţări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbuşirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele Unite) şi să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forţele de ocupare în timpul invaziei Irakului din 2003.

Pentru a organiza reconstrucţia, s-a creat un Birou de Reconstrucţie şi Asistenţă Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer.S-a început împărţirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu.

O problemă gravă de rezolvat de către forţele de ocupaţie este instabilitatea şi câteva cazuri de inexistenţă, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului şi a electricităţii, distruse de americani în timpul invaziei.

Bremer a anunţat că suveranitatea şi controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practivă, acest guvern este limitat puternic, datorită absenţei unor importanţi lideri sciiţi, lipsa de control asupra activităţii trupelor străine şi atacurile teroriste ale rezistenţei irakiene.

Ţări participante

Dintre cele 45 de ţări considerate de Statele Unite a fi membre ale Coaliţiei Statelor Unite contra Irakului, următoarele au trupe active în Irak:

•        Albania                Georgia       Ungaria          Macedonia      Mongolia

•        Norvegia             Olanda          Polonia          Portugalia        Regatul Unit

•        Republica Cehă   Danemarca    România        Slovacia           SloveniaTonga

•        Italia                    Japonia          Kazahstan     Letonia            Lituania

•        Moldova              Ucraina          Australia        Azerbaidjan     Bulgaria

•        Coreea de Sud     El Salvador   Estonia

 

 

Probleme de “lege şi ordine”

 

În timpul invaziei, Statele Unite au declarat dizolvarea armatei şi forţelor de securitate irakiene, acuzându-le de corupţie şi de a se afla sub controlul persoanelor fidele lui Sadam Husein. Puţin timp mai târziu, înainte de incapacitatea de a controla situaţia, în special în oraşele sunite, s-au văzut nevoite să recruteze un număr mare de efective, dintre cei care erau consideraţi cei mai corupţi.Acest lucru, împreună cu situaţia dezastroasă cauzată de anii de blocadă şi invazie, care au distrus mare parte din infrastructura ţărilo, au motivit anumite dificultăţi ale americanilor în păstrarea controlului în oraşe, pe drumuri şi în infrastuctura petroliferă. Pentru a încerca să reprime rezistanţa orgnaizată şi mulţumirea populară în creştere, Statele Unite au început antrenarea forţelor poliţeneşti, au împrăştiat în toată ţara forţe paramilitare americane şi au început crearea unui nucleu pentru o nouă armată în jurul forţelor kurde şi vechi membri ai armatei lui Sadam Husein.

Ocupaţia coaliţiei

Înainte de invazie, George W. Bush, preşedintele Statelor Unit, a promis o tranziţie rapidă a puterii către un guvern democratic, începând printr-o constituţie irakiană. De asemenea a subliniat că invazia Irakului nu a constat în o ocupare a acestuia, ci într-o “eliberare”. În mai 2003, a spus că guvernul democratic irakian va fi stabilit “cât mai rapid posibil”. În noiembrie 2003, funcţionarii americani au anunţat planul de colocare a unei autorităţi politice în Irak. Statele Unite a prezentat planuri pentru menţinerea autorităţii militare, se creează chiar şi o nouă armată irakiană.Autoritatea Provizorie a Coaliţiei a împărţit Irakul după anumite chestiuni administrative, în trei zone de securitate: o zonă de nord formată din regiunile Mosul-Kirkuk, o zonă centrală formată din regiunile Bagdad-Tikrit şi o zonă de sud formată din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele nordică şi centrală sunt administrate de trupele americane, în timp ce zona sudică este guvernată de trupe poloneze (în special în Nasiriya) şi britanice (în special Basora).

 

Guvernul civil

 

Crearea unui nou guvern civil în Irak este complicată din cauza diferenţelor religioase între majoritatea şiită şi clasa sunnită care se află la guvernare. În plus, în nordul Irakului, kurzii au avut o autonomie de factor timp de 12 ani, aflându-se sub protecţia zonei de excluziune aeriană şi cer o autonomie juridică a teriotriului pe care sunt răspândiţi.La 16 mai 2003 autorităţiile americane au abandonat planul de acordare a autorităţii guvernului civil irakian ales (la fel cum s-a întâmplat în Afganistan) şi au prezentat Naţiunilor Unite o rezoluţie, care oferea Statelor Unite şi Marii Britanii puterea de a aplica sancţiuni economice în Irak, permiţând ţărilor alite să exploateze resursele de petrol în schimbul reconstrucţiei Irakului (distrus în timpul războiului, în principal de trupele coaliţiei). Rezoluţia permitea şi numiterea de către aceste ei înşişi un guvern provizoriu.

 

Rezoluţia ONU

 

Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a votat cu 14 la 0 în favoarea rezoluţiei prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului şi utilizarea resurselor de petrol coaliţiei care participă la recontrucţia ţării, în special SUA şi Marea Britanie. Rezoluţia 1483 a terminat aproape 13 ani de sancţiuni economice, impuse iniţial după invazia irakiană a Kuweitului în 1990. Rezoluţia aprobă trimiterea de către secretarul general al ONU, Kofi Annan, a unui reprezentant special care să lucreze cu administratorii americani şi britanică în reconstrucţie, ajutor umanitar şi crearea noului guvern. Rezoluţia a creat un nou program de fonduri pentru dezvoltarea Irakului prin care se administrează resursele obţinute prin exploatarea petrolului. Fondurile vor fi folosite de SUA şi Marea Britanie pentru a reconstrui ţara, activitate care va fi supravegheată de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanţi ai SUA şi instituţii financiare intarnaţionale. Acest consiliu îşi va începe activitatea cu un depozit de un miliard de dolari, fonduri transferate din contul “petrol pentru hrană” al SUA. Programul “petrol pentru hrană” va fi eliminat succesiv pe durata a şase luni. Rezoluţia prevede o revizie anuală, lucru cerut de Germania şi Franţa. Siria, singura ţară arabă reprezentată în consiliu, a lipsit de la reuniune.

Alegeri

Pe durata a mai multor luni, Statele Unite au susţinut că au intenţia de a convoca ansamblul consitutent, compus din irakinei influenţi. Data de desfăşurare a acestei convenţii a fost schimbată de mai multe ori, până ce convenţia a fost suspendată definitiv. Deşi Guvernul Statelor Unite susţine că intenţia sa este cea de a convoca ulterior alegeri în Irak, în prezent desemnarea ocupanţilor funcţiilor locale şi regionale (primari, guvernatori) se face de către un grup select, intenţionându-se evitarea alegerii unor persoane care se opun prezenţei americane şi britanice, cum ar fi persoane din cler sau alţi funcţionari radicali şi periculoşi.

La 15 noiembrie 2003, Consiliul de Guvernare a Irakului a anunţat că guvernul de tranziţie va prelua puterile coaliţiei în iunie 2004, şi că acesta va fi la rândul său uramt de un guvern ales la sfârşitul anului 2005, odată ce va fi redactată şi aprobată o constituţie. Guvernul de tranziţie va fi ales în iunie 2004 printr-o selecţie a unor membri ai consiliului de tranziţie, realizată de Statele Unite.

Consiliul interimar a prezentat publicului cronograma, după ce guvernul american şi-a abandonat planul anterior care prevedea că un guvern suveran va lua comanda doar după aprobarea unei constituţii şi convocarea unor alegeri. Yalal Talabani, şeful actual al consiliul, a declarat că tranziţia va implica “crearea unei constituţii permanent de către un consiliul ales direct de către popor, şi de asemenea alegerea unui nou guvern, conform articolelor acestei noi constituţii, până la sfârşitul lui 2005″.

 

 

Forţele de rezistenţă contra ocupaţiei

Acestei ocupaţii i s-au opus forţe din interiorul Irakului. În primele luni de ocupaţie, duzine de irakieni s-au implicat în manifestaţii antiamericane, în părţiile şiite ale ţării. Aiatolahul Sayed Mohammed Baqir al-Hakim, care s-a întors în Irak după decenii de exil la scurt timp după ocupaţie a declarat: “Pe noi nu ne sperie trupele britanice şi americane. Ţara vrea să-şi păstreze suveranitatea, iar forţele coaliţiei vor trebui să plece.” O parte din lupte sunt duse de terorişti străini, adepţi ai mişcării Al-Qaida, conduşi până în momentul uciderii sale în 2006 de Al-Zarqawi.

În lunile care au urmat ocupaţiei, au început să se înregistreze o medie de o moarte zilnică din forţele americane şi britanice, în atacuri armate, sinucugaşe şi în ambuscade. Câteva atacuri contra forţelor de ocupaţie au rezultat ca represalii la abuzurile forţelor ocupante, cum s-a întâmplat când şase soldaţi britanici au murit după ce au deschis focul asupra a patru manifestanţii la un protest de stradă.  Astfel de atacuri sunt sărbătorie cu furie de locuitorii ţării, dând cep impotenţei în care se găsesc faţă de ocupaţie. Un impact special l-a avut cazul Faluya, unde câţiva agenţi CIA americani au fost incineraţi iar resturile lor au fost legate de un pod din oraş, lucru care a dus la o puternică contraofensivă militară americană asupra acestui oraş sunnit. Diverse grupuri cu tendinţe politice şi religioase diferite continuă să menţină o rezistanţă dură contra ocupaţiei. Această rezistenţă este puternică în centrul sunnit al Irakului, care a fost baza puterii lui Sadam Husein, dar şi grupurile şiite adepte ale clericului Muqtda al-Sadr au creat o apărare de fier a locurilor sfinte ale acestei secte musulmane.

Atacurile rezistenţei se repetă zilnic, fiinde depăşită cifra de 1000 de militari americani căzuţi pe câmpul de luptă de la începerea invaziei în luna aprilie 2004. În această lună invadatorii au înregistrat cel mai prost bilanţ, remarcându-se o tendinţă clară a incriminării activităţiile rezistenţei atât în Bagdad precum şi restul oraşelor importante ale ţării. Ofensiva rebelilor irakieni a lovit în trupele americane şi aliate, atât în centrele urbane cât şi pe drumuri. De asemenea, au fost obstrucţionate lucrările la construcţia infrastucturii pentru furnizarea apei şi curentului electric, întreprinse de contractanţi străini, terminale petroliere din Golful Persic şi încărcături cu provizii pentru trupele invadatoare transportate pe căile ferate.  Dacă pentru o anumită perioadă războiul putea apare ca o acţiune anti-americană, începând din 2005 luptele au luat din ce în ce mai mult un caracter sectar, în care diferite grupuri, unele de musulmani şiiţi, altele de suniţi se luptă între ele. Ca atare, cele mai multe atacuri nici nu sunt îndreptate contra trupelor americane, ci împotriva civililor irakieni. Lupta devine din ce în ce o luptă pentru puterea internă. Armata americană, care avea la început un rol de armată de ocupaţie, are din ce în ce mai mult un rol de forţă de menţinere a păcii şi ordinii, împotriva unor bande înarmate sectare.

 

Războaie de gherilă

 

În iunie 2003, s-a dezbătut public în SUA dacă forma de luptă a rezistenţei se poate chema război de gherilă. La 17 iunie, generalul John P. Abizaid a spus că forţele din Irak “realizau ceea ce eu aş descrie ca o campanie de gherilă clasică contra noastră. Este un conflict de intensitate joasă în termenii noştri doctrinari, dar oricum am descri-o este un război.” Într-o declaraţie adresată congresului pe 18 iunie, delegatul secretarului pentru Apărare Paul Wolfowitz spunea: “Acolo se desfăşoară un război de gherilă, însă noi îl putem câştiga.”Totuşi la 31 iunie, secretarul pentru apărare al Statelor Unite, Donald Rumsfeld, a refuzat acceotarea caracterizării situaţiei din Irak ca un război de gherilă şi a împărţit rezistenţa în cinci grupuri:

•        Terorişti străini

•        Criminali

•        Bandiţi

•        Radicali şiiţi sprijiniţi de iranieni.

•        Partizani ai regimului lui Sadam Husein.

“Acest lucru nu îl aseamănă cu un război de gherilă sau cu o rezistenţă organizată”, zicea Rumsfeld. “Acest lucru face situaţia să semene mai mult cu cinci grupuri diferite care acţionează mai mult ca organizaţii teroriste, decât ca nişte gherile.”

 

Sabotaje

 

O parte din strategia de rezistenţă consistă în sabotarea echipamentelor trupelor ocupante. Statele Unite au avut intenţia de a reconstrui repede infrastuctura petrolieră irakiană pentru ca producţia, acum în mâinile contractanţilor americani, să revină la nivelele dinaintea războiului (obiectiv ascuns evident al invaziei), dar distrugerea sondelor a dat o lovitură mare acestei iniţiative.  Conducta petroliferă din nord, care se continuă până în Turcia, a fost obiect al sabotajului, fiind distrusă imediat după ce SUA şi-au anunţat intenţia de a transporta petrolul în afara ţării pe această rută, iar de asemenea pe 23 iunie a fost distrusă o conductă importantă care aproviziona Siria şi Libanul. Prin aceste atacuri s-a micşorat capacitatea de transport de petrol a Statelor Unite, în nordul irakian. În sund, un atac din 22 iunie a distrus cea mai importantă conductă de petrol pentru transportul petrolului la rafinăriile din Bagdad. În plus, jaful generalizat a suspendat reactivarea producţiei în giganticul depozit de petrol de la Rumaila. Între grupurile care au revendicat atacurile contra ocupaţiei de către coaliţie şi sabotajele se află Frontul Naţional Irakian al fidelilor lui Sadam, Partidul Şerpilor şi Regresul.

Campanie de sechestrări

Ca mijloc de presiune pentru ca SUA şi aliaţii lor să abandoneze teritoriul irakian, la 8 aprilie 2004 a început o campanie spontană de sechestrări a cetăţenilor naţiunilor invadatoare, soldată cu reţinerea a trei japonezi, opt sud-coreeni şi doi israelieni arabi. La sfârşitul acelei luni, cifra prizonierilor a crescut la 40, lucru care a determinat ţările coaliţiei să ceară cetăţenilor civili să abandoneze Irakul. Trupele filipineze chiar, s-au retras cu totul de pe teritoriul irakian după ce au negociat cu o grupare din rezistenţă eliberarea cetăţenilor săi.

De atunci, securitatea ţării este din ce în ce mai precară. Sectoarele şiite, de la care invadatorii se aşteptau la sprijin, s-au ridicat împotriva coaliţiei conduşi fiind de clericul Muqtada al-Sadr şi s-au opus forţelor străine în oraşul Nayaf, oraş de mare importanţă religioasă. Al Sadr, văzând că ziarul său a fost interzis de trupele invadatoare şi chiar el însuşi era obiect de persecuţie, a chemat şunniţii şi şiiţi la unitate, pentru a apăra suveranitatea ţării. În paralel, cetăţenii oraşului Faluya s-au opus ocupanţilor şi au organizat o apărare puternică în faţa acestuia, obligând armata americană să ceară o mediere din partea autorităţiilor religioase pentru a obţine retragere acestora, precum şi desemnarea vechilor militari din regimul lui Sadam Husein pentru asigurarea securităţii oraşului, schimbându-şi politica iniţială faţă de membrii vechii armate irakiene şi a militanţilor din Partidul Baath.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: